Stătea pe un scaun rubiniu, în primul rând. Sunetele curgeau liniştite, aşezându-se unul lângă altul pentru o poveste. Ela, vocea serii, continua să se joace cu ele. Faţa i s-a luminat şi un zâmbet de încântare i-a apărut, străin de orice urmă de (auto)control. S-a ridicat şi a trecut pe scena improvizată, cu saxofonul în mâini.
Holul. E singurul pe care şi-l mai aminteşte. În rest, câteva flashuri. Avea câţiva anişori când a luat instrumentul cu care cânta tatăl şi a suflat curios. Apoi, nimic. E prima imagine. Dar casa copilăriei era plină de tot soiul de obiecte: clarinet, saxofon, flaut, orgă. Boala era de tradiţie: cântau părinţii, cântaseră bunicii, cântau mătuşile, unchii, verii. Muzică populară, romanţe, lăutărească, jazz. Pe scena improvizată din Sala Oglinzilor a Palatului „Jean Mihail“, Bogdan Uţă era, în după-amiaza aceea, produsul câtorva generaţii.
Pornind de la muzică
„Sunt pe jumătate moldovean“, îmi spune, câteva săptămâni mai târziu. Părinţii se-ntâlniseră undeva la Târgu Jiu. „De fapt, fratele mamei şi tata voiau să facă un proiect prin ARIA, să ajungă în Germania. Era şi Paul Negoiţă implicat“, încearcă să-şi amintească tot mai multe detalii. „Tata era de o blândeţe ieşită din comun. N-avea cum să nu-ţi placă“, adaugă cu mândrie. „Cânta într-un mare fel. Şi… aşa am luat eu naştere“. Râde. Tocmai extrăsese esenţa din trecutul familiei: tatăl, liniştit, calm, „cânta dumnezeieşte“; mama, mai „olteancă“ din fire, un pic mai aprigă, fermă, iubea muzica din tot sufletul, cântând la rândul ei. Drumul părea clar. Au urmat ani de spectacole, recitaluri şi concerte în ţară, iar tatăl, Florin Uţă, pleca şi peste hotare. De multe ori, cânta împreună cu Dan Spătaru, Angela Similea, Horia Moculescu, cu Gabriel Cotabiţă, Ioan Butnaru, cu Paul Negoiţă sau Wilmani (au avut chiar un band). „Vreme de opt ani, în fiecare vară, mergeam la hotel Crişana, în Olimp. Aveam camera noastră, la mezanin, camera numărul 4. Tatăl lui Bogdan cânta pe litoral“, povesteşte mama, Coca (aşa au alintat-o prietenii şi rudele dintotdeauna) Uţă, căutând amintirile printre pozele vechi, alb-negru, unele având colţuri rupte, altele imaginile frânte. Într-una din ele, Coca, Amza Pellea şi soţia sa, undeva la o petrecere.
Libertatea jazzului
Degetele lungi apasă clapele instrumentului auriu într-un ritm frenetic şi sunetele se-mprăştie misterios în încăpere. Închizând ochii, saxofonistul le urmăreşte, le prinde, le prelungeşte, le opreşte avântul şi le răstoarnă într-un joc al prefacerii. De-asta-i place jazzul: „Mă simt mult mai liber. Sau poate e nostalgia copilăriei. Nu ştiu să explic, dar ştiu că e în mine. Interpretul de jazz e un armonist, e un urechist extraordinar, cu fantezie bogată, care ştie şi armonie, şi contrapunct“. Tatăl său îi spuse odată, pe când era în viaţă: „Eu n-am ce să te-nvăţ. Ascultă“. Bogdan îşi aminteşte că petreceau nopţi întregi ascultând muzică şi cântând. „În clasică, dacă interpretezi de 20 de ori o piesă, de-atâtea ori trebuie să sune la fel. Fără abateri, fără improvizaţii. În jazz, nu e deloc aşa. Cânţi de zece ori, dar ai grijă să nu sune niciodată la fel. E o regulă pe care o ştiu de la tata“. Când suflă în instrument – un saxofon sopran – pare că se chinuie să împingă tot aerul din lume şi sunetul să dureze la infinit, contorsionat, diferit, când cald şi cuminte, când nestăpânit, ca o tristeţe fără margini. Mic fiind, fugise de el de teamă să nu i se umfle obrajii şi să pară urât.
Tentaţia
Bogdan Uţă e solist instrumentist – clarinet la Filarmonica „Oltenia“ din Craiova. Când i-a simţit darul, mama sa, absolventă a Liceului de Artă (secţia Pian şi flaut) şi solistă în corul CFR-ului, a avut grijă să nu-l lase să se piardă: în clasa a III-a, au început lecţiile de pian cu Maria Pârlea, o verişoară. „Cu pianul încep toţi“, râde Bogdan. Doi ani mai târziu, când s-a mutat la Liceul de Artă, la probele impuse pentru transfer, a cântat direct la clarinet. De aici, l-au preluat profesorii Pop Gheorghe şi Dumitru Trifănescu. Au urmat Cântarea României, concursuri, olimpiade de clarinet, premii. La una dintre competiţii, în clasa a IX-a, l-a cunoscut pe Dan Avramovici. La absolvirea liceului, destinaţia a fost clară: Braşov, Universitatea „Transilvania“, secţia Interpretare instrumentală (clarinet), la clasa maestrului… Dan Avramovici. A intrat primul dintre toţi „suflătorii“, la proba practică, după ce se pregătise pentru „Teorie muzicală“ cu Florian George Zamfir, iar cei care au contribuit la educaţia sa muzicală în timpul studenţiei au fost Dan Avramovici şi Ilarion Ionescu-Galaţi. În vara lui '98, tentaţia jazzului a reapărut, pe când era la un unchi în Suceava. „Dacă aş fi fost în Bucureşti, unde este secţie de jazz, aş fi renunţat cu siguranţă. În anul III, însă, cu un ultimatum în minte, m-am întors la clasic“.
L-a ascultat prea mult în copilărie şi apoi mai târziu, în nopţile după spectacolele din Franţa, Spania, Germania, Iran încât să-l uite. Ca să fie mai aproape de el, şi-a cumpărat un saxofon sopran. Încă îl abordează cu sfială, respect şi admiraţie, dar îi place din ce în ce mai mult. În Craiova, a găsit puburi unde să cânte live. Cu Ela (Danhi) a cântat la Muzeul de Artă, în Sala Oglinzilor, ca invitaţi. Acum, poartă jazzul cu ei la câte o terasă privată sau, în curând, pe scena Filarmonicii, într-un proiect intitulat „Evergreen“ Symphonic Jazz Orchestra.
